România, de la manipulare la șantaj emoțional

Viaţa politică din România are, începând cu anul 1989, foarte multe subiecte interesante, axate pe latura emoţională a cetăţenilor. Aşa cum ne învaţă manualele de sociologie şi de psihologie, este absolut necesar să se acorde atenție și să se examineze factorii cognitivi, emoționali și subiectivi care contribuie împreună în luarea deciziilor.

Citește și: #CARACAL

În ultimele decenii, scena politică românească a fost dominată de factori psihologici, precum subiectivitatea, emoțiile, starea de spirit și intuiția, factori care au dus la crearea unor simpatii sau antipatii politice, unele dintre ele, de cele mai multe ori, manifestate în mod violent la nivel de limbaj sau de comportament. Chiar dacă ideea că influențele emoționale implicate în luarea deciziilor sugerează consecințe negative, cercetările curente demonstrează că emoțiile și psihologia  umană sunt factori importanţi și puternici ai procesului decizionali, uneori fiind chiar necesari pentru a lua decizii bune.

Politicienii perioadei postdecembriste din România au perpetuat o idee larg răspândită în regimurile totalitare, o practică uzitată, de asemenea, şi de către partidul comunist, aceea de a promova şi cultiva mitului Salvatorului.

Nicolae Ceauşescu a reprezentat pentru poporul român multă vreme rolul de “salvator”, după decembrie 1989, rolul acesta i-a revenit lui Ion Iliescu. El a fost primul exponent al nou instalatei guvernări, un simbol al libertăţii şi al luptei împotriva opresiunii, a lipsurilor şi a privaţiunii, cu un discurs care a sensibilizat mulțimile, stimulându-le emoţiile.

Gustave Le Bon spunea că “în anumite împrejurări date, […] o aglomerare de oameni posedă caracteristici noi, diferite de acelea ale fiecărui individ ce intră în componența ei. Personalitatea conștientă dispare, sentimentele și ideile tuturor sunt orientate în una și aceeași direcție. Ea formează un suflet colectiv […] care prezintă trăsături foarte distincte. Colectivitatea devine atunci […] o mulțime organizată sau […] o mulțime psihologică. Ea formează o singură ființă și se supune legii unității mentale a mulțimilor.” Faţă de cele expuse de Gustave Le Bon, merită amintit episodul „Dragă Stolo!” şi cel al răpirii jurnaliştilor în Irak puse în scenă de Traian Băsescu pentru a ilustra importanţa pe care conştiinţa colectivă o acordă Salvatorului.

Revenind la timpurile noastre şi la evenimentele care s-au petrecut la Caracal, asistăm la o încercare disperată a autorităţilor statului şi a clasei politice de a masca metastazele unui sistem bolnav şi corupt, incompentent şi neputincios, livrându-ne în fiecare seară subiecte de telenovelă. Sursa primară a unei democraţii este valoarea şi demnitatea individului, însă din păcate, aşa cum spunea Nicolae Iorga „unii oameni au demnitatea ambiţiei lor, alţii a situaţiei lor, cei mai puţini demnitatea persoanei lor”.  În felul acesta s-a ajuns la dispreţul autorităţilor statului faţă de demnitatea umană, prin picătura de demnitate individuală pierdută una câte una…. o picătură la Revoluţie, o picătură la Mineriadă, o picătură la Colectiv, numai că, există o limită peste care răbdarea încetează să mai fie o virtute şi ajungem cu toţii să ne dorim să vină picătura care umple paharul.

Ca din pământ, ca din iarbă verde a apărut un personaj salvator dispus să-şi dăruiască timpul şi experienţa pentru a lupta ca moralitatea în administrarea statului, el devenind un concept de interes naţional, dat fiind faptul că  serviciul public trebuie să fie un indicator al calităţii statului.

Începând din ziua în care Alexandra a sunat la 112, Alexandru Cumpănaşu a declarat deschis război incompetenţei şi corupţiei din instituţiile statului român.

O iniţiativă demnă de toată lauda, căci trăim într-o societate care nu mai are putere să lupte, o societate care s-a obişnuit cu ideea că libertatea este o utopie, demnitatea un moft, iubirea de neam şi ţară este naţionalism extremist, iar cu largul concurs al generaţiei amorfe FACEBOOK a uitat şi că nu există legătură mai sfântă decât frăţia dintre oameni.

Numai că Alexandru Cumpănaşu este abonat tocmai la banii statului pe care îl ponegreşte, astfel, Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei a primit în 2009 de la Ministerul de Interne suma de 3.788.008,10 lei pentru proiectul „Dezvoltarea și consolidarea Centrului National de Integritate”. Totodată, cu ocazia unui control, Curtea de Conturi a descoperit că Ministerul de Interne, în perioada mandatului lui Gabriel Oprea, a atribuit un imobil în folosință gratuită Asociației pentru Implementarea Democrației, pentru care statul a plătit inclusiv cheltuielile de întreținere.

Un alt mister vehiculat în spaţiul public este legat de studiile lui Alexandru Cumpănaşu şi, deşi mai multe voci i-au cerut să-şi facă public CV -ul şi să indice facultatea absolvită, acesta a nu a dat curs acestor solicitări. Deşi la prima vedere nu studiile ar fi relevante pentru calitatea unei persoane, în cazul lui Cumpănaşu discuţia comportă anumite valenţe, acesta predând la o instituţie de învăţământ superior.

Pot spune că modul acesta intempestiv şi emoţia generată de drama familiilor din Caracal a făcut din acest Cumpănaşu un erou salvator către care oamenii îşi îndreptă speranţele, dată fiind lehamitea şi abuzurile generate de incompetenţa şi venalitatea instituţiilor publice şi la fel cum în 1989 populaţia vedea în Iliescu salvarea României, în 2019 am ajuns să vedem în Cumpănaşu integritatea instituţiilor statului.

Din respect pentru durerea familiilor din Caracal care nu stiu nimic despre copiii lor, păstrez un ton rezervat faţă de acţiuniile acestui personaj pseudo-salvator şi mi-aş dori să fie alături de ele, însă demagogia privind integritatea şi lupta pe care vrea el să o ducă cu mafia statului român sunt nişte imagini puse în scenă de un cabotin care vrea cu orice preţ să obţină succesul.

Un alt aspect similar cu cel din 1989 este reprezentat de rolul mass-mediei, prin promovarea aproape obsesivă a acestui personaj pe canalele media, pe fondul emoţiei de care este încă stăpânită populaţia României. Acesta este motivul pentru care trebuie să facem într-adevăr distincţie între mass-media ca un instrument de informare şi de divertisment şi cel de agent de manipulare şi de îndoctrinare, căci aşa cum spunea Valentin David într-o epigramă: „Românu-i păgubaş etern, /Minţit flagrant şi ordinar/ Răstoarnă-n stradă, un guvern,/ Ce-i bagă bani în buzunar”.

 

Ciprian Demeter

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *