Iubitul meu stat

Sunt un cetățean născut și crescut cu ideea că nu contează ce face statul pentru tine, contează ce fac eu pentru stat. Măreaţă idee, dar nu ştiu cât de mult își găseşte aplicabilitatea; însă fiecare dintre noi, după o viaţă de om, poate, la un moment dat, suntem îndreptăţiţi să întrebăm ce a făcut statul pentru noi…

Până la urmă, statul hotărăşte cum consumă banii şi de cele mai multe ori asta se reflectă în supradimensionarea structurilor bugetare. Până la un punct numărul ridicat al bugetarilor nu ar deranja pe nimeni, dacă acest aspect s-ar reflecta în calitatea actului medical, al actului de învățământ şi, mai ales, în calitatea actului de justiţie. Însă, din păcate, şi evenimentele din ultima perioadă sunt de natură să-mi întărească afirmațiile, am ajuns să trăim cu spaima zilei de mâine că cine știe ce mai inventezi. Nimic nu mai are o logică firească a normalității.

Nu se ştie niciodată ce ni se poate înscena în urma unui denunţ făcut de un condamnat anonim, doar pentru că suntem incomozi la un moment dat. Până la urmă, nu mă sperie prea mult faptul că niște indivizi care poartă titulatura de procurori, poliţişti, medici sau profesori au probleme comportamentale, asistând la abuzuri infinite în instituțiile menite să protejeze cetăţenii. Aceste lucruri s-ar tranşa foarte repede într-un stat de drept ce vrea să fie şi România, prin existenţa unor pârghii democratice şi de natură să asigure siguranţa oricărui om care intră în contact cu instituțiile statului, însă ceea ce mă îngrozeşte realmente este incompentenţa şi neştiinţa de carte care a ajuns să căpuşeze instituțiile statului începând de la primăriile de sate până la cel mai înalt for al statului, iar aceste elemente şi comportamente deviante sunt încurajate şi nu pot fi extirpate tocmai datorită incompentenţei conducătorilor şi diferitelor interese de care atârnă soarta României, ajungând ca asemenea tipologie comportamentală să fie un adevărat role model pentru accederea într-o funcţie publică de cel mai înalt nivel, iar aici „merită” amintite cele trei personaje marcante ale justiției române din ultimul secol, care şi-au câştigat cu prisosinţă titulatura de „inegalabile”: Livia Stanciu, Codruţa Koveşi și Cristina Tarcea. Merită  din când în când să amintim, la rubrica „Dacă doriţi să revedeți”, pe modelul emisiunilor TV din perioada comunistă, prestațiile acestora pentru a înţelege pentru totdeauna că neştiinţa de carte nu e un păcat, ci doar ridicarea acesteia la rang de virtute.

Şi dacă tot vorbim despre stat şi despre cât a făcut el pentru noi, este dureros să aflăm din statistici că populaţia României a fost decimată mai abitir decât după un război. Însă, dacă privesc spre trecutul acestei naţiuni, ceea ce se întâmplă acum nu este deloc nou.

Înființată acum 139 de ani, la data de 15 martie 1876, revista de cultură contemporană Timpul a devenit un reper, nu doar din perspectiva istoriei culturale a României, ci și din aceea a istoriei presei moderne românești și a spațiului public, de care aceasta a fost legată în mod indeniabil. Cu o tradiție marcată de numeroase personalități, de la Mihai Eminescu și I.L. Caragiale până la Ioan Slavici și A.D. Xenopol, Timpul reprezintă, și în România contemporană, un veritabil indicator al evoluției mediului nostru cultural şi intelectual.

Iată câteva din cele mai interesante lucruri scrise de către Mihai Eminescu în această revistă:

-„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă” ( în „Timpul”, din 31 august 1878).

-„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe Poporul Român” (în „Timpul”, din 14 noiembrie 1880).

-„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor şi goală aparenţa, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării” (în „Timpul”, din 23 februarie 1880).

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” (în „Timpul”, din 23 mai 1882).

-„Străinii superpuşi, fără nici un cuvânt naţiei româneşti o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor” ( în „Opere”, vol.XII, pag.284).

-„Am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”. (în „Timpul”, din 14 noiembrie 1880).

După ce am citit aceste rânduri, recunosc faptul că mi-a încolţit în minte o întrebare legitimă: CE MAI ESTE AL NOSTRU ÎN ŢARA NOASTRĂ ŞI CINE NE MAI POATE APĂRA DE INCOMPETENŢA STATULUI?

Pesimismul meu m-a făcut însă, să-mi amintesc o cugetare a marelui istoric Nicolae Iorga „Când ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb care învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire”.

„Necontenită şi dureroasă învârtire” aşa ar putea fi rezumată existenţa acestui popor dacă ne referim la ultimii 30 de ani şi nu ştiu nici cui serveşte durerea noastră şi nici dacă vom fi cruţaţi prea curând de ea.

 

Ciprian Demeter

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *