Ion Cristoiu profețește marele câștigător al alegerilor

Ion Cristoiu readuce în atenţie atmosfera de după alegerile prezidenţiale din 1996 şi atrage atenţia că istoria s-ar putea repeta la scrutinul parlamentar din acest an: noii guvernanţi vor răspunde entuziasmului popular prin repetarea păcatelor “foştilor”, iar schimbarea se va lăsa așteptată.

Redăm integral articolul publicat pe cristoiublog.ro:

„Joi, 13 august 2020, la cristoiuTv, invitatul dialogului de după amiază a fost Dan Cristian Popescu, un politician pe cît de talentat, pe atît ambiţios, care candidează la primăria sectorului 2, deşi judecînd după prestaţia sa din interviu şi după ce ştiu eu despre el, ar fi trebuit să candideze la primăria Capitalei.

Interviurile mele sînt iscodiri ale personalităţii care stă în faţa mea prin intermediul Zoom. Aşa cum am spus de zeci de ori pînă acum, fac aceste interviuri, costisitoare nu numai din punctul de vedere al consumului de bani, dar şi din punctul de vedere al consumului de timp, de energie, de inteligenţă pentru mine însumi. Marius Tucă, unul dintre puţinii oameni din România care ştiu ce înseamnă să faci zi de zi o emisiune în direct, mă sfătuia într-una din zile să reduc ritmul acestor interviuri, care duc, pe lîngă consumul de energie, şi la răpirea mea de laalte preocupări, mai înalte decît cele ţinînd de gazetărie. Repet, aşadar. Fac aceste interviuri pentru mine însumi. Nu mă interesează dacă le urmăreşte cineva. Mă interesează doar ca eu să-mi satisfac printr-un interviu curiozitatea lacomă în legătură cu cineva. Şi din fiecare interviu am aflat despre un politician, despre un ziarist, despre un actor, lucruri pe care eu cel puţin nu le ştiam. Despre Dan Cristian Popescu am aflat că în zilele lui decembrie 1989, elev fiind, s-a numărat printre revoluţionarii care controlau la baraje maşinile bucureştenilor pentru ca nu cumva teroriştii să se fîţîe încolo şi încoace prin Marele Oraş. Tot despre el am aflat că, în 1990, elev fiind, s-a înscris împreună cu alţi colegi, în PNL. Spuneţi-mi azi un elev care se înscrie într-un partid politic, aşa din entuziasm! Important pentru mine a fost să aflu că invitatul a fost în echipa de campanie a lui Emil Constantinescu. Împreună cu elam evocat noaptea magică a victoriei lui Emil Constantinescula prezidenţialele din 1996. Am fost de acord cu Dan Cristian Popescu asupra adevărului că 17 noiembrie 1996 a fost ultima zi de entuziasm al românilor, entuziasm, născut şi înflorit din credinţa sinceră în puterea democraţiei de a face minuni. Am reamintit cu acest prilej telespectatorilor că vineri, 24 iulie 2020, am difuzat, împreună cu comentariile mele după 24 de ani de traversare a mlaştinei tranziţiei, înregistrarea transmisiei în direct de ProTv-ul lui Adrian Sârbu a nopţii alegerilor, cea din 17 noiembrie 1996, inclusiv a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, cu Emil Constantinescu ivit în balcon.

Ce n-am reamintit în emisiunea de joi, 13 august 2020?

Că la o lună de la acest moment de entuziasm publicam în Evenimentul zilei din 18 decembrie 1996, un comentariu care exprima primele mele semne de pierdere a entuziasmului din 17 noiembrie 1996. Republic aici textul de acum 24 de ani nu numai pentru valoarea sa istorică (un ziarist care fusese în prima linie a luptei pentru Schimbare începea să se întrebe dacă e vorba cu adevărat de o schimbare), dar şi pentru valoarea sa în prezent. Ca mine, vor fi mulţi jurnalişti cinstiţi care după alegerile din decembrie 2020, cînd sînt sigur că va cîştiga Dreapta, se vor trezi dezamăgiţi de ceea ce ei au crezut a fi Schimbarea.

——————————————————————————–

După noiembrie 1996, s-a încins, pe maidanul comun al presei şi politicii, o gîlceavă despre cauzele fundamentale ale spectaculoasei răsturnări produse prin alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Ion Iliescu şi ai săi pedeserişti au pretins că electoratul şi-a dat votul fostei Opoziţii amăgit de făgăduielile electorale populiste. Drept urmare, fostul preşedinte şi fostul partid de guvernămînt şi-au axat tactica bătăliei împotriva Puterii, din tranşeele Opoziţiei, pe monitorizarea, cum i se zice azi urmării, felului în care noua Putere îşi onorează promisiunile. Analiştii politici lucizi au găsit însă o altă cauză fundamentală a evenimentului crucial din noiembrie 1996. Ca şi la alegerile locale din iunie, a fost vorba de un vot negativ. Românii au pus ştampila pe alte partide decît PDSR nu seduşi de viitorul promis de ele, ci scîrbiţi de trecutul trăit sub regimul Iliescu. Atît de tare s-au săturat băştinaşii de cei şapte ani pedeserişti, că ar fi fost în stare să voteze şi Clisura Dunării, dacă aceasta s-ar fi înfăţişat, pe buletine, ca o alternativă la PDSR. Au optat, totuşi, pentru fosta Opoziţie, şi nu pentru Clisura Dunării, nu numai pentru că respectiva n-a avut timp s-o pună de-un partid, ci pentru că fosta Opoziţie a lăsat impresia, timp de şapte ani, prin criticile aduse lui Ion Iliescu şi PDSR-ului, că, o dată ajunsă la putere, va fi altfel. Repet – şi ar fi bine ca atît actuala minoritate, cît şi actuala majoritate parlamentară să bage asta bine în cap – în 1996, românii au votat Schimbarea. Nu schimbarea unui partid cu altul, nu înlocuirea unor funduri proprietare de fotolii cu altele, mai arătoase. Ei au votat schimbarea unui stil de a conduce ţara.

Ce a fost rău şi mai rău sub regimul lui Iliescu? Nu rămăşiţele mentalităţilor comuniste. Nu dispreţul ciocoiesc faţă de cei mulţi şi alegători. Nu datul în floare al corupţiei. Nu continua degradarea a vieţii cotidiene. Mai rău şi mai rău sub defunctul regim a fost băltirea. Am risipit, cred, un transatlantic de vorbe împotriva acestei bătute pe loc timp de şapte ani, împotriva acestui „lasă că merge şi aşa!”, transformat în politică de guvernămînt, împotriva acestui „Să nu-mpingem poporul român la treabă, pentru că, asemenea Cetăţeanului Turmentat, ameţeşte!”. Într-un cuvînt, împotriva stilului Iliescu de a face politică. Punîndu-şi pecetea asupra tuturor guvernelor postdecembriste, Ion Iliescu a adus pe români la exasperare. Exasperarea născută din conştiinţa că în timp ce din casa ţării cad bucăţi mari de lut şi acoperişul mai are un pic şi lunecă pe sprîncena ferestrelor, astupîndu-le, guvernanţii stau nepăsători sau, în cel mai bun caz, ne explică, nu fără o anume bucurie, cum se dărîmă pe ei şi pe noi toţi şandramaua.

Aşa cum am mai scris, în noiembrie 1996 a avut loc o revoltă asemănătoare celei din decembrie 1989. În ultimii ani ai lui Ceauşescu – pot depune mărturie – ne scoteau pe toţi din minţi nu cultul deşănţat al personalităţii, nu sacrificiile inutile impuse poporului, nu centralizarea economică excesivă, ci băltirea. Excepţie făcînd sporirea de la o lună la alta, ca număr şi proporţii, a aniversărilor, plenarelor, congreselor şi consfătuirilor, în România nu se întîmpla nimic. Un lucru asemănător l-au încercat românii şi în 1996, cînd au aflat de ambiţia lui Ion Iliescu de a candida şi pentru al treilea mandat. Cu toţii ne-am dat seama, înspăimîntaţi, că celor şapte ani de băltire li se vor mai adăuga încă patru. Şi atunci s-a petrecut miracolul! Dintr-o exasperare de mărimea celei din decembrie 1989, românii s-au ridicat împotriva neliniştitoarei perspective de a mai trăi încă patru ani de stat pe loc. Şi, într-o mişcare năprasnică, măturătoare, pe care numai revolta o poate alimenta, au votat împotriva lui Ion Iliescu şi a PDSR. Au făcut aceasta sperînd că fosta Opoziţie va pune capăt eternei băltiri de şapte ani. Că, ajunsă la putere, această Opoziţie, atît de harnică la datul cu gura împotriva paraliziei generale a ţării, va pune în mişcare sîngele lenevit al societăţii. Că imediat după alegeri noii stăpîni se vor comporta în aşa fel încît să dea întregului popor român semnalul că a venit, în fine, vremea să se apuce de treabă. Nu de alta, dar cît s-au aflat în opoziţie, actualii puternici i-au criticat pe foşti pentru lipsa de voinţă politică. Or tocmai semnalul de voinţă politică l-au aşteptat românii de la învingătorii în alegeri. Emil Constantinescu şi forţele care-l susţin n-au primit votul, cum nu ostenesc a pălăvrăgi Ion Iliescu şi PDSR, pentru că punătorii de buletine în urne au crezut că va curge lapte şi miere în perioada următoare. E suficient să ne aruncăm o privire asupra structurii votului pe vîrste, profesii şi zone ale ţării, pentru a ne da seama că actuala Putere a fost preferată de partea activă, dinamică, harnică a societăţii româneşti, de acea parte care a vrut să punem capăt o dată tăndălelii şi să ne apucăm de treabă. Să facem şosele şi autostrăzi, să punem în mişcare maşinăriile împăienjenite, să terminăm blocurile rămase în paragină şi să ridicăm, alături, altele, noi, să aşezăm pe şine trenuri moderne şi în aer, avioane de care să nu ne fie ruşine. Pentru a munci, pentru a face ceva, au votat ardelenii, proletarii, intelectualii, tinerii. Pentru a ieşi din băltirea iliescistă a optat în favoarea fostei Opoziţii partea activă a societăţii româneşti, cea care vrea ca ţara să atingă standardele lumii civilizate, parte ce a crescut din 1990 şi pînă acum de la un an la altul.

Ce putem constata însă? Ca într-un blestem, noii guvernanţi repetă păcatul de căpătîi al foştilor: teama de schimbare, de măsuri radicale, de tăiere în carne vie, de împungere a românilor pentru a-i trezi din toropeala ucigătoare şi a-i face să le umble braţele şi mintea. De o lună de zile, de la alegeri adică, România stă pe loc. Dinspre palatele Puterii nu vine nici un semn că ar trebui să ne apucăm de treabă. E drept, acolo, prin săli şi birouri, se întîmplă multe lucruri. Se împart şefiile, se taie, felii-felii, halca lăsată de fosta Putere. Se amenajează încăperile, se înlocuiesc fotoliile, se înnoiesc mapele. Se schimbă fostele secretare cu altele. Acolo unde ochii secretarelor sînt la fel de dulci cu actualul ca şi cu fostul ele rămîn pe loc. E drept, din cînd în cînd, puternicii zilei ies din ascunzătoarea birourilor. Nu pentru a ne anunţa măsurile aşteptate de întreaga ţară, nu pentru a ne zice: „şi-acum la muncă, domnilor!”, ci pentru a face frumos în faţa camerelor de luat vederi ale Televiziunii Române, dispuse să-i linguşească pe actualii cu aceeaşi disperare cu care au făcut-o şi cu foştii. Cînd nu acordă interviuri, cînd nu dau declaraţii, cînd nu se răsucesc pe-o parte şi pe alta, să iasă cît mai bine la televizor, ca să-i vadă familia cîtsînt de frumoşi, noii stăpîni ai ţării sărbătoresc. De o lună de zile o ducem tot într-o sărbătoare. Sărbătorea victoriei din noiembrie 1996. Sărbătoarea victoriei din decembrie 1989. Sărbătoarea pregătirilor de sărbătorile de iarnă. Sătui de statul pe loc de şapte ani, de pălăvrăgeala electorală din 1996, de lanţul sărbătorilor din ultima lună, românii ar vrea să se apuce în sfîrşit de treabă. Nu de alta, dar la un moment dat ţi se face lehamite de atîta lehamite. Crezînd că noii stăpîni s-au trezit din mahmureala victoriei în alegeri, ba chiar că au terminat cu împărţirea ciolanului, românii şi-au pus salopetele, şi-au suflecat mînecile, şi au dat să învîrtă roata economiei. Totul s-a dovedit o iluzie. Confundîndu-ne cu un neam căruia îi place să zacă, în prostie, pe cuptor, guvernul a decis ca între Crăciun şi Bobotează să fie o singură zi de lucru. Şi aceea, între noi fie vorba, zi mai degrabă de salariu decît de lucru.

În noiembrie 1996 am votat Schimbarea. Ca să constatăm că am votat schimbarea băltirii pur şi simplu cu schimbarea băltirii cu sclipici!”

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *