Diplomația românească între eșec și robie

„Ce e rău în robie, nu e atâta robia. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învaţă cu ea, cu robia, cu frica, cu supunerea, cu săru’mâna, să fie batjocorit şi să nu-i mai pese. Se-nvaţă ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura oare cândva sau se teme să nu afle stăpânul că n-o uitat să zboare.” –Vasile Ursu Nicula zis Horea (1731- 1785).

Spusele lui Horea îşi regăsesc fără putinţă de tăgadă aplicabilitatea în realitatea cu care se confruntă diplomaţia românească. Blaise Pascal spunea că „Diplomaţia este arta de a spune „cuţu, cuţu…” până ce apuci să pui mâna pe o piatră”, numai că de la arta de a spune „cuţu, cuţu” până la a face din asta un mod de viaţă este cale lungă şi niciun popor cu demnitate nu ar accepta vreodată să facă un modus vivendi din a merge căciulit la marile puteri.

După votul pentru postul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU,  România a pierdut în fața Estoniei, în turul doi cu scorul de 132 la 58, chiar dacă România a câștigat mai multe voturi decât în turul al doilea, adică 78, însă tot insuficiente pentru a obține un loc în Consiliul de Securitate al ONU.

Este un rezultat umilitor pentru diplomația românească, care nu a reușit să aibă abilitatea, limpezimea, istețimea să poate întoarce soarta acestui vot.

Acest vot demonstează falimentul diplomației românești alcătuită din funcţionari cu o pregătire îndoielnică, aleși la recomandarea partidului sau a familiei, iar MAE a ajuns o afacere de familie a unor așa-ziși diplomați.

Diplomaţia românească în ultimii 30 de ani se rezumă la ……… nimic, în ciuda iluştrilor  predecesori care încă ne mai fac cinste: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau Corneliu Mănescu. Dar să nu uităm și faptul că Nicolae Titulescu a fost de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor (1930 şi 1931).

Cine s-ar mai gândi, la acest moment, ca un român să fie numit secretar general al ONU sau şeful unei structuri internaţionale importante? În prezent, nu mai reușim nici să fim mai performanți decât o țară cu 1,3 milioane de locuitori, adică Estonia.

Repet ceea ce am spus  în urmă cu câțiva ani: “în diplomaţie ca și în politică nu există prietenii decât din interes şi momentane, iar întotdeauna libertatea unei naţiuni are un preţ”.

Nu înțeleg de ce nu este retras ambasorul României de la ONU, Ion Jinga care teoretic ar trebui să-și asume aceast eșec al diplomației românești sau să-şi prezinte demisia, având în vedere această înfrângere umilitoare, dacă onoarea mai reprezintă ceva din calitățile unui bun diplomat.

Este timpul ca acest MAE să fie reorganizat din toate punctele de vedere, mai ales că, cei mai mulți diplomați sunt de fapt într-un concediu permanent pe banii poporului. Eșecul diplomației românești s-a remarcat și în organizarea alegerilor, din diasporă, de anul acesta, prin simplul fapt că nu a fost în stare să gestioneze o situație normală de vot. Întrebarea care se pune este : oare aceștia au capacitatea să gestioneze situații mai complicate în misiunea lor?

În schimb cei care aduc cele mai multe acuze situaţiei deplorabile în care se află diplomaţia românească sunt exact cei care au fost la putere și sunt responsabili de acest faliment instituțional: Traian Băsescu, Victor Ponta, Klaus Iohannis.

Şi cum partidul întotdeauna și-a răsplătit oamenii, nu trebuie să ne facem prea multe griji pentru soarta lui George Maior. Pentru tot sistemul de teroare pe care l-a implementat în România cu ajutorul partenerilor americani, acesta a fost răsplătit cu un post de ambasador exact în țara partenerilor lui. Acolo se află pe un teren de vechi „colaborări” şi, mai mult, este decorat, iar noi ne mândrim cum asta……ne mândrim, exact ca tipul de la bloc, căruia îi laudă toţi vecinii nevasta că este bună la pat.

Citește și: ”M”, from Minerva and Maior to the Marionette

Cu Hurezeanu la Berlin, diplomația noastră este exact ca o ciorbă reîncălzită sau înainte de ’89 l-am trimis român iar el s-a întors neamț. Oare de data aceasta ce l-am trimis, român sau neamț? Acest oportunist al epocii moderne, postdecembriste, în momentul în care a simțit că cetăţenia română este mai importantă decât cea germană, a renunţat la cea germană, pentru a ajunge ambasador la Berlin.

Întrebarea care se pune este de ce nu şi-a dorit cetăţenia română imediat după lovitura de stat din 1989, la care a contribuit şi el prin „informaţiile” toxice înşirate de la microfonul postului radio „Europa liberă”?

Tot ceea ce astăzi observăm că se întâmplă pe scena Europei de Est este, în fapt, un război hibrid pe care Rusia îl poartă cu Europa și NATO, prin orice mijloace, cum ar fi: dezinformare, provocare, mituire, compromitere sau racolare.

Dacă Putin va reusi să racoleze mai multi șefi de state europene, prim-miniștri, parlamentari, militari, alte persoane din aparatele de stat, dar și din rândul partidelor politice, există riscul de destrămare a Uniunii Europene, deoarece Putin dorește o uniune euroasiatică.

Este ca și cum ai dialoga cu un crocodil pe care îl convingi că mâncarea vegetariană e mult mai sănătoasă, dar când ai senzația că el a înțeles, imediat te-a și înghițit…, sau ți-a rupt din corp o bucată. Drept exemplu, Transnistria din Moldova, Abhazia și Osetia din Georgia, Krimea, Donetk și Lugansk din Ucraina……Dacă Ucraina pierde războiul cu Rusia, pe viitor România riscă să fie înghițită de ruși. Să sperăm că românii vor alege la putere partidele și persoanele care nu vor îngenunchea în fața agresorilor, atât militar cât și economic.

După ceea ce se întâmplă în Moldova și faptul că Igor Dodon a recunoscut că a luat bani de la Putin, este clar că se confirmă zvonurile că există foarte mulți oameni politici, ofițeri și funcționari români care au fost racolați și plătiți pentru a destabiliza și dezbina poporul român. Întrebarea care se pune este: cine din România a beneficiat de bani din partea Moscovei pentru a apăra interesele rusești în România?

Nu pot înțelege atitudinea diplomației românești, care prin vocea ministrului de externe, Teodor Meleșcanu, a avut o poziție contrară partenerilor noștri europeni și americani, prin faptul că nu a recunoscut guvernul Maiei Sandu. Prin acest fapt, este mai mult decât clar că domnul Meleșcanu are alte viziuni decât cele proeuropene sau proromânești.

Nu a venit încă momentul istoric de unificare a Basarabiei cu patria mamă, deoarece trebuie să avem înțelepciune și să rezolvăm prima dată problema așa-zisei autoproclamate Republici Moldoveneși Nistrene, care nu este subiect de drept internațional, fiind considerată parte componentă a Republicii Moldova. Republica Moldova a pierdut controlul acestei zone în urma intervenției armatei ruse în conflictul din Transnistria. Deci acest stat de iure aparține Moldovei, dar de facto aparține Moscovei, în sensul în care acolo poliția, justiția și administrația sunt sub influența armatei ruse.

Este momentul în care, România cu subtilitate și discreție, să ajute Moldova prin programe de învățământ în limba română sau prin dezbateri publice, prin care să convingem poporul moldovean de apartenența sa la cultura românească și europeană.

Moldova, până nu va rezolva problema Transnistriei, nu va putea avea o traiectorie pro-românească.  După ce se va rezolva problema cu Transnistria, ar trebui să fie pusă problema unificării, şi cum „sinceritatea este cea mai bună diplomaţie pentru că ne provoacă teamă” aşa cum spunea Turgheniev, nu vom putea face mare lucru în condiţiile şi cu oamenii actuali căci avem nevoie de patrioţi şi de bărbaţi de stat care au dispărut cu desăvârşire din peisajul politic şi social al României.

 

Ciprian Demeter

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *