Absurdul unei națiuni

Nu știu ce blestem s-a abătut asupra națiunii române după 1989 încoace și cum am putea îndepărta această neputință care periodic aruncă un popor ce dorește să se îndrepte către un nivel de dezvoltare socio-politică și către cristalizarea unei identități absolut necesare în contextul unui globalism care tinde să înghită fiecare secundă a existenței noastre.

Citește și: Zeci de sesizări de posibile probleme, legate de procesul electoral

Alegerea unui președinte a devenit pentru români o sarcină extrem de grea și de cele mai multe ori un procedeu zadarnic, istoria recentă stând mărturie pentru faptul că intenția de vot a românilor s-a bazat fie  pe o alegere de tip sancțiune, fie  pe o alegere de tip alternativă, pentru contracara apariția unui fenomen extremist.

Stă în natura umană stabilirea cu preponderență a unor țeluri pe care omul le poate realiza și care nu exced puterii sale de înțelegere, iar acesta este motivul pentru care România anului 2019 s-a găsit în situația de a alege un președinte dintre doi candidați mediocri și la fel de toxici pentru evoluția statului, destinul poporului român începând să semene din ce în ce mai mult cu destinul lui Sisif, un simbol al continuării unui război fără sens și al unei fericiri absurde născută din acceptarea unui destin absurd și din conștiența axiologică a existenței sale.

Drumul lui Sisif din vârful muntelui și până la poalele acestuia pe care îl parcurgea pentru a repeta supliciul la care fusese condamnat, reprezenta un moment de introspecție care îl făcea să conștientizeze absurdul situației. Continuând analogia, pentru națiunea română perioada celor 5 ani dintre mandate este perioada în care putem conștientiza că nimic din tot ce am sperat nu poate fi realizat și că prin fiecare nouă alegere a unui președinte pentru România, bolovanul neputinței și al absurdului se prevălește mai abitir decât la început, condamnându-ne la o permanentă revoltă împotriva zădărniciei existenței noastre și a neputinței acceptate.

Homer vorbea despre Sisif ca despre un muritor înțelept și prudent, care intră în dizgrațiile zeilor tocmai din cauza mândriei, curajului și abnegației sale. Sisif reprezintă umanitatea în demersul necontentit pe care aceasta îl parcurge în fiecare zi către progres și perfecțiune, demers care, de cele mai multe ori, creează situații absurde, neinteligibile, iar uneori chiar drame.

Asemenea lui Sisif și poporul român, de-a lungul vremii, s-a remarcat prin inteligență, abnegație, mândrie și curaj, iar singura sa vină este că a îndrăznit să-și dorească un viitor mai bun, tocmai în considerarea acestor calități care îl fac demn de o existență superioară, însă lumea este orânduită în așa fel încât există o contradicție vădită între dorințele noastre și între ce a găsit în viața reală. Tocmai acest conflict dintre condițiile care ni se oferă și așteptările noastre, duc la apariția absurdului, iar dorințele noastre se pot realiza doar printr-un efort suplimentar și o credință superioară. Aceasta este drama pe care o trăiește România de 30 de ani,  prin faptul că lipsa coalizării unor eforturi susținute în realizarea unui interes comun, a creat situația absurdă de a ajunge să-și contemple chinul divizării și tensiunilor interne, precum Sisif care rostogolește bolovanul până în vârful muntelui, într-un infinit demers repetativ.

Petre Țuțea, după alegerile din 20 mai 1990, avea să declare: Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți. De asta numai eu am fost în stare.

Iată că după 30 de ani de democrație, putem spune că fiecare dintre noi, trăind în fiecare zi cu speranța unei schimbări și a unei evoluții, nu am avut un destin mult diferit de cel al unui prizonier care își așteaptă liberarea.

Ciprian Demeter

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *